Remarks On The Fable Of The Bees: With An Introduction (1844) Book

Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.

Cu aceste cuvinte se încheie extraordinarul eseu al lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, sumbră meditație asupra istoriei ca labirint de oglinzi deformatoare după bunul plac al unei epoci, dar mai ales al unui regim care-și creează propria oglindă cu defect voit de fabricație pentru ca imaginea reflectată să-l avantajeze. Pentru ca apoi, „poporul suveran”, într-o maimuțăreală exemplară, să transforme această imagine în adevăr absolut.

Așa că de ce ne-ar mira că diagnosticul pus de autor nației noastre acum 22 de ani este mereu valabil?

Ca o paranteză, m-am gîndit inițial să-mi încep recenzia prin a ilustra ideea formulată de Lucian Boia, că la noi complexul de inferioritate și cel de superioritate coexistă, cu exemple luate de pe rețelele sociale, bloguri și site-uri, dar mi-am dat repede seama că bibliografia e enormă și m-ar îndepărta de la subiect. În plus, toate elucubrațiile vehiculate pe-acolo sînt bine cunoscute, reducîndu-se în fond la două avertismente (cu semnele de exclamare de rigoare): pe de o parte, tot românul să ia aminte la străinii cei nemernici, în frunte cu diabolicul Soros, care și-au pus în gînd să ne sărăcească țara și să ne desființeze ca neam, tăindu-ne pădurile și furîndu-ne aurul ăla cu formulă chimică unică de pe la Roșia Montana și de pe unde s-o mai găsi, pe de alta, să nu uităm că n-am ales să ne naștem români ci am avut norocul ăsta nemaipomenit, dat fiind că România e buricul pămîntului, leagănul umanității și singurul loc care va scăpa de prăpădul Apocalipsei, și doar poporul ei, a confirmat-o pînă și papa de la Roma, are urme îngerești în ADN. Cine-o spune? Păi, cel puțin 71 de site-uri serioase pe care le găsiți enumerate aici. Poate vi se par naiv-ilare aceste idei, dar mulți cred cu patimă în ele – de exemplu, un fost coleg de liceu al meu așa de tare s-a supărat că nu iau în serios conspirațiile franc-masone care duc țara de rîpă că m-a scos de pe lista de prieteni de pe FB. ☹ Gata, am închis paranteza.

În introducerea la eseul său, Lucian Boia face două observații: prima, vag consolatoare, precizează că mitificarea istoriei nu e o trăsătură specific românească, ci o tendință universală; a doua, printr-un răspuns la acuzațiile de demitificare a istoriei apărute prin presa românească, ține să amintească rolul istoricului, care nu e acela de a minți frumos, ci de a urma demersul științific, mai ales într-o societate ca a noastră, care suferă de confuzia valorilor și a modelelor și se refugiază într-o istorie mitificată și în ortodoxism. Aceasta nu înseamnă că miturile în care cred oamenii nu sînt importante, ci doar că imaginea personalităților care le populează trebuie interpretată inteligent:

Mihai Viteazul i-a unit într-adevăr pe români, dar nu la 1600, ci postum, la 1918.

Așadar, scopul cărții nu este de a desființa mitologia istorică (care reflectă în fond felul în care o națiune înțelege să-și asume trecutul), ci de a semnala întreținerea artificială și în scop politic a unor mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care frînează dezvoltarea țării.
De pe la începutul secolului al XIX-lea, adică de la romantici încoace, cînd Bălcescu a denunțat ilegitimitatea marii proprietăți, condamnînd legea de înrobire a țăranilor dată de Mihai Viteazul, istoria a fost scrisă și rescrisă de nenumărate ori, insistîndu-se obsesiv mai ales asupra a trei aspecte: originile, figurile istorice fundamentale și teritoriul.

De la cronicarii care afirmau că „de la Rîm ne tragem” și pînă la Școala Ardeleană inclusiv, romanii au fost văzuți ca unicii noștri strămoși. A fost nevoie de un Hasdeu ca să se spulbere acest mit al purității latine. În articolul său Originile păstoriei la români marele cărturar a demonstrat originea dacică a unor cuvinte ca cioban, baci, stînă, urdă și brînză, formulînd teoria evoluției cuvintelor prin care lega indisolubil lingvistica de istorie.

Purismului latin din secolul al XIX-lea i-a urmat naționalismul autohtonist din prima jumătate a secolului al XX-lea, care punea Dacia în centrul lumii și Roma la periferie, confom, de exemplu, ipotezei avansate de Densusianu că limbile dacă și latină sînt dialecte ale unei limbi unice, ceea ce ar explica lipsa inscripțiilor dace, sau credinței lui Brătescu-Voinești că sîntem protolatini, nu neolatini, latina fiind limba literară a geto-dacilor.

Să remarcăm că deplasarea spre centru a unui spațiu periferic, aflat în toate epocile la marginea marilor ansambluri de civilizație, a fost și rămîne preocuparea majoră a naționalismului românesc.

De fapt, formarea unui popor e greu de datat, chiar dacă la noi a devenit o obsesie națională. Singura raportare viabilă la origini este dată de limbă, cum bine susținea Hasdeu. Dar ce mai aveau în comun, se întreabă autorul, românii din Evul Mediu cu dacii și romanii?

Cît despre personalități, în afară de Mihai Viteazul despre care am pomenit mai sus, și care nu a unit ci a cucerit de fapt Ardealul și Moldova, cazul cel mai frapant de transfigurare ideologică a fost cel al lui Ion Vodă cel Cumplit. Din cîrmuitorul cel rău descris în cronici, devine erou exemplar, în primul rînd datorită aceluiași Hasdeu, care i-a creat un portret fals, pentru că îi aprecia cruzimea față de boieri. În ceea ce-l privește pe Vlad Țepeș, mai toate informațiile despre el provin din cronici germane și slavone, cele românești amintindu-l doar în treacăt. Originalul celebrului portret din cărțile noastre de istorie se află de fapt într-o galerie a ororilor a castelului Ambras din Innsbruck.

În sfîrșit, în ceea ce privește teritoriul, autorul este de părere că România a fost constituită pe baza a trei criterii: etnice, prin alipirea ținuturilor care aparțineau Ungariei pînă în 1918, istorice, prin reîntregirea Banatului sau etnico-istorice prin unirea cu Bucovina și Basarabia și politice prin alipirea Dobrogei. Chiar dacă în unele zone a pierdut teren (Basarabia, Bucovina, sau ținuturile din Serbia și Bulgaria unde elementul românesc s-a diminuat simțitor), în altele a cîștigat (ca în Transilvania, dar mai ales în Dobrogea, unde în 1880 doar 28% din populație era de etnie română). Alte națiuni au pierdut mai mult decît noi. Cu toate acestea, tratatul prin care țara a fost sancționată cu dezmembrarea după al doilea război mondial a fost numit complot împotriva României, iar Ialta a fost demonizată – celebrul procentaj propus de Churchill, care la urma urmelor nu încerca decît să impună o oarecare prezență economică, politică și strategică a Occidentului în Europa de Est, a fost interpretat ca un tîrg diabolic. Nici întîlnirea de la Malta între Bush și Gorbaciov n-a fost văzută cu ochi buni.

Istoria ultimei jumătăți de secol se reduce la două întîlniri și se rezumă la sintagma ușor de memorat Ialta-Malta.

Pe urmele lui Raoul Girardet, Lucian Boia identifică patru mituri politice ale societății contemporane: Conspirația, Salvatorul, Vîrsta de aur și Unitatea, demonstrînd că la noi ele coexistă armonios și ajungînd (în 1997!) la concluzia următoare:

Nota dominantă a imaginarului istoric românesc rămîne încă autohtonistă și autoritară, în timp ce lumea spre care ne îndreptăm este structurată în jurul valorilor democratice și europene. Rămîne de văzut în ce măsură blocajul mitologic va continua să afecteze procesul de integrare și de modernizare (pe care deja l-a întîrziat) și, invers, maniera în care acest proces va conduce în cele din urmă la o reelaborare, mai mult sau mai puțin radicală, a mitologiei naționale.

Iar din 1997și pînă azi, dați-mi voie, în imaginarul nostru s-o fi revizuit pe ici pe colo cîte ceva, dar nu prea s-a schimbat nimica!